Mă mai urăști cu patimă, deși
Am paravan solid o altă ură
Născută din blestem și rocă dură,
Ce-mi apără durerea de a fi.

Mă mai alungi in nicăieri, deși
Am scut de ganduri mii, ingemănate
Rigide, aspre, trainic așezate
Să-mi apere menirea de-a gandi.

Mă mai ucizi cu glasul tău, deși
Am liniste și ceată grea și moartă
Venită-n valuri printr-a nopții poartă
Sa-mi apere și dreptul de-a muri.

Mă mai străpungi cu ochii tăi, deși
Sunt doar o umbră tristă, efemeră,
Veșnic căutand o tainică himeră
Să-mi apere și dreptul de-a iubi.

Exist murind, iubesc urand, deși
Sunt algoritm - oglindă infinită
Și totusi ecuația-i greșită
Căci nu am drepturi, am doar datorii
(Ca tot omul, dar nimic grav, mai mult mi-e lene sa le restitui, nu că nu as avea de unde).