De mi-ai mai spune un cuvânt
Să-l am cu mine peste veacuri
Și-n mormânt,
Un semn că nimeni nu e veșnic
Și că noi
N-avem la boală noastră leacuri,
Aș mai putea trăi fără să plâng.
Tu știi, tu mă cunoști,
Eu sunt cel care-n vise-ți strâng
Cu bratele-mi flămînde
Trupul tău silfid
Ferindu-te de rele
Și de proști
Cu dorul smuls din lacrimi singerânde.
Sunt trist, prea trist
Și nu știu să mă sinucid
Decât în vis, spre realitatea crudă.
Mi-e sufletul spoit cu ametist
Iar inima-mi durerea o mai udă.
Ce frică să sper,
Să mai exist...