în catedrale răcoarea se țese umed în pânze
afară grădinile stau camuflate-ntre frunze
noi lunecăm din vitralii ca un puf de lumină
celestă mătase de abur cu suflet de muselină
rămânem tot mai puțini în orașul sihastru
îngeri de-o seară desenați pe asfalt cu albastru
pe străzi devastate de ploi de furtuni și de vară
rătăcim printre case cu ziduri de scorțișoară
ori poate cine știe suntem o floare tristă de zgură
în burgul toropit de atâta praf și căldură
mai bine hai să-nhămăm la calești caii de acadele
ne vom topi apoi lent vorbind câte-n lună și-n stele