Să-mi lași scrisoarea ce ți-am scris
Și du-te-n pribegie să nu aud nicicum,
Niciunde eu vreodat’ de tine mândro.
Pe sub cămașa-n vânt am toată averea,
Și plec cu ea deodat’ cugetând adesea.
Mai rar îmi saltă inimioara la tine eu gândind,
Acum sunt tot nimic ce stau și coarde-ntind.
Miracol e iubirea ce pierd viu teren.
Ascultă vorbe dulci curgând adesea.
Pe surogat l-am pus la treabă și stau tot liniștit,
Arunc mătasea către apă și prind miracolul iubit.
Mai dă-mi o șansă viață searbă,
Ascultă-mă măcar și-ntinde ață de mătase
Pe sub al meu ilustru geam ce vede numai bine.
Firavă larmă ce mă bântui sub maiestuoasa robă,
Acum sunt tot o formă tulburi, ce cântă lângă togă.
Mai lasă-mi șansa să iubesc o dată doar,
Tot ce-am iubit o dată să șterg cu un curat ștergar,
Ca liber am s-alerg fără de voie oriunde vreau.
Mirat de binele din jur să-mi dau silința
Să construiesc tot un mister ce-nvăluie credința.
Doar crede-mă pe bune, că n-am să supăr niciodată,
Cu voia-mi vreo umilă creatură,
Am să duc mai spre departe-n milă viața,
Crezând că sunt cu grijă de-astă dată
Și n-oi cruța nicicând nimic din ce-oi atinge cu simțirea,
Clădind în juru-mi doar castelul pribegiei,
Oi arunca cu vorbe străluce-n lume,
De-o crede că sunt limpede la minte,
Dar numai eu săracul ce e-n mine știu.
Caut să mă țin de sfoara cea întinsă,
Lăsând doar loc de proastă scuză.