ziua avea mereu patru pereți și nicio fereastră
întunericul era dulce mă ascundeam în el
ca-ntr-o păpușă rusească

nu mă găsea niciodată nimeni era un joc nebun
în care mă pierdeam mereu pe mine însămi
viața era o scară pe care nu urcam niciodată

uneori dimineața mă mângâiam cu mâinile tale
astfel timpul trecea mai ușor nu se mai încâlcea
în buruienile ce-mi creșteau sub piele

știam că nu toate stelele sunt bune
dar noaptea plonja mereu prea aproape de mine
foșnea ciudat când mi-o închideam în piept