zâmbiți și fugiți că viața-i frumoasă
în colțul străzii bate vântul o frunză

profesorul mort zicea că un nimic necesar există într-un haos necesar
construit din punctele noastre goale
atârnat la un moment dat pe un drum gol acest gând
face ca duminica să-și lase capul plecat

un trecător grăbit te contrazice
el zice că profesorul s-a înșelat
și că sîsîitul vorbelor nu ajunge la surzi

mama știa că
Dumnezeu îți încarcă spatele cu atât de multe pietre de parcă s-ar distra
te lasă în viață
cât să curgi acolo unde trebuie
dar ea niciodată nu s-a întrebat unde merge
apoi, spunea mama, vine (nu știu cine!) zâmbind
și-ți mai adaugă pietre să le duci
să duci
să duci
până te faci una cu pământul
până îți dorești să te acoperi cu el
lăsând în urma ta un morman din tine