sigur că nimic nu mai e la fel.
ultimul cuvînt pe care voiam să-l spun
s-a întors, cum au făcut și altele,
din drum. e-adevărat, am mai umblat eu și altădată
cu cîte un cuvînt în palme, am avut grijă să nu cadă, dar
de data asta nu.
oricum, am impresia că poemul acesta e ca o călătorie
în care pornești desculț, cu o cămașă descheiată și
mergi, mergi sperînd c-ai să dai de capăt
sau cel puțin de vreunul din ele.
după ce picioarele îți sunt pline de praf,
după ce drumul în spatele tău se vede tot mai întunecat,
abia atunci te oprești
și te așezi lîngă o vorbă.
de parcă n-ar fi totuna.