ultima dată mi-a apărut în somn a cerut toate rănile
spunea să le așez pe o targă are ea bisturiu pentru toate.
stătea pe un drum stricat cu mâna întinsă și cânta ceva
de nedeslușit – un amestec de laurie anderson și bjork

n-avea ochi.
penru că
(și aici e mai greu de explicat)
dilara dispăruse
(nu printr-un proces îndelungat. nici unul de esență)

începuse să dispară încă de la al treilea pahar de vin sec
s-a depărtat de aparatul foto ciupindu-și buza de jos și
era vie de la un capăt la altul al durerii

cel mai mult dispărea prin orbire
*
bineînțeles, dilara a fost fata de la parter fereastra ei lovea
tufa de trandafiri plus umbra unui nuc –
de aici și impresia de cameră rece și câteva vulpi de argint
la marginea păturii de zăpadă –

ai putea spune că dilara a fost o ființă uluitoare – o femeie-aluat care crește și crește și crește și
nu ai greși cu nimic

cel mai mult cunoștea coborârea.
fără a face diferență între oameni și mare între oameni și somn,
dilara, asemeni scafandrului fotograf, cerceta adâncul. fura din
rănile altora tăia liniștea altora oprea timpul și schimba clima.

astfel
în ochii ei marea devenise un cal învelit de ape care aduce înecații la țărm. somnul părea o lamă de tăiat noaptea iar oamenii hmmm oamenii- păpuși fluide și reci. îi e ușor să colecționeze apoi răni să le lipească pe trup ca într-un clasor. și iubește bolboroseala aceea a sângelui străin pe propria carne.
*
nu e ușor să porți semnele altora
de aceea mă gândesc că dilara e cerșetoarea de răni. găsește orice prin cărți
ori în afara lor prin boscheți ori pe sub nuci proaspeți. cu un al șaselea simț le
găsește. apoi cere sau fură.

dilara a dispărut prin orbire. undeva prin spatele pleoapelor.

de cerșetoarea de răni vă puteți lovi mai ales vara. simțiți o înțepătură
în creier. așa, ca și cum ai bea o găleată de apă cu gheață. apoi totul e
bine. pleci fără nicio durere nicio remușcare. nici cine ești nu mai știi