simt cum un oraș se clădește în mine
un oraș plin de ziduri peste care nici măcar tu nu poți trece
și o clădire nouă apare după fiecare moment în care mi-am călcat dragostea
sunt războaie aici dar nimeni nu caștigă vreodată.
în mare parte din timp mă transform într-o metropolă a neputinței
fiecare țipăt mi se sparge de coaste fără ecou
asta doar atunci când îți vorbesc și cuvintele se pierd undeva.

pe drumul către piele
cresc asfalturi blocuri gri și rădăcini fără copaci
felinarele-s întotdeauna stinse
inimii mele îi e teamă că întunericul mă urâțește pe zi ce trece.

cine poate iubi un oraș atât de trist sau cine
și-ar da sufletul să locuiască în mine cu chirie?