Când ochiul meu din frunte e-un soare, tu ești lună,
Iar când mă-ntorc în neguri, tu zarea o aprinzi;
Nu stăm de-aceeași parte a lumii împreună,
Ci ne privim prin tulburi și-ntârziate-oglinzi,
Ca două stele triste ce se cunosc dar nu se
Apropie prin spațiul tăcerilor mai mult,
Și-au adormit iubirea pentru-a nu fi distruse
De foc si greutate, de geniu și tumult
Și le e frig și frică să își repete -„Adio”
La vreo eclipsă fi’ndcă, ‘nainte de cuvânt,
Din echilibrul veșnic cu noapte și cu ziuă,
A izbucnit viața măruntă pe pământ.
Aceasta viată – lanțuri și ziduri – voi iubi-o,
Fiindcă-n ea ești tu și fiindcă-n ea eu sunt!

12.VIII.2011