când te-oprești să asculți atent
respiră
te uiți sub piatră și scoți o șopârlă
apoi cauți ceva în care s-o duci

deodată îți spui că ai la piept o cutie
mergi foarte atent dar oricum o vei pierde
cândva o să cauți aceeași ieșire și doar lucrurile astea mărunte
vor crește

atunci cât de importantă devine marginea aceea de care care te ții
rama ei spulberată, casa abia terminată înăuntru
o treci dintr-o mână în alta cum ai ține un pui
cu ciocul deschis

e nevoie de-un semn
că depindem unii de alții, că vor fi portocale și oameni
așa cum femeia își sfârtecă fusta și leagă și-atârnă de pom
sunt oameni sub ziare sunt oameni care au
un papagal pe deget

eu nu trăiesc cu greutate, am gura plină de lemn
sap un tunel și nu se mai termină
nici nu aștept vreo minune, au fost destui împușcați în piept și încă mai umblă
să-i convingă pe alții de sunetul metalului în tăviță
de sfințenia afurisită a forfecuței de parcă toți am avea un Dumnezezu
să ne tragă din carne

se ridică, fâș-fâș, coboară, fâș-fâș,
vântul acela din care nu mai ies
năpădește
cu iarbă proaspăt tăiată

e ca și cum cineva ar fi lăsat robinetul deschis sau geamul de sus
și-ar trece continuu trenuri și cuiburi
atunci îmi văd mâinile ca pe-un fel de salvare
ridic o cămașă, perechea de jeanși aruncată pe scaun
respir
sub o piatră