Stau la fereastra din creștetul casei,
Văd ploaia cum curge-n șiroi.
I-ar nucii îmi par șubrezi,
Cu crengile sălcii,
Ce-și scutură tâmplele, prădați de nevoi.
Centură în doliu, marcantă-n contur,
E drumul ce curge-n văzduhul azur.

O cioară se-așează curioasă pe horn,
Își scutură stropii, departe,
Zburlindu-și ținuta de smoală,
Cu ochii mă-nfruntă, răcnind cu amar.
E-un sunet și-un geamăt de moarte.
M-aplec îngrozită, cu fruntea lovesc
Perdeaua lucioasă de sticlă,
Îmi tremură glasul, dar pot să mai țip.
Secată de vlagă, mă-ncrunt.
Pe tine ființă sărmană, chiar pot să te-alung.

Și ploaia îmi cânta cu stropii-n fanfară
Spărgându-se ropot,
Refren la fereastră,
Și-apoi cade mută, prelinsă pe streșini,
Sub banca pustie de glasuri voioase.
Se scurge abătută-n culcușul din curte,
Cuib veșnic săpat în zile trecute.

Fărâme de suflet întunecă norii,
Pe buzele-mi caste, o rugă se zbate.
Ecoul se-nfundă plăpând și molatic,
Pe tâmple cărunte de dor,
Și-mi tremură ochii de lacrimi uitate.
O ceață se lasă mai deasă ca fumul,
Învăluie casa și banca și drumul.

E prea întuneric Și umbre-și fac casă.
Alerg speriată, pe trepte mă-mpiedic,
Cu tălpile goale,
Cu mintea buimacă,
Cu inima udă, din suflet asud,
C-astept să te văd.
Și-aștept să te-aud!

Dar drumul rămâne pustiu în amurg.
E ceață afară, e frig și e ud,
Iar trupul mi-e stană
Și mintea-i de gheață,
Aștept să te văd,
Aștept să te-aud...