În nopțile în care plouă
puternic mă ridic din patul meu
și mă-ndrept fără pași spre
tine, cu o legiune de anemone
ascunse adânc în țesut și în
piept.
Pe maidan, ființe necunoscute,
cu gâturi sucite, patrulează
o liniște cruntă, când becul din
frunte s-a spart.
Când nicio putere nu are putere
să nască lumina și nici ce a
fost menit, mă-ntorc înapoi,
la femeia cea făr’de cruce,
la femeia soldat.

Atunci, cel ce mă are când
plouă puternic într-o cană de
fier și uluci, calcă pe umbră,
află amenințarea, pornește
vendetta și uită că demult am
plecat.