Când eram copil, lumea creștea laolaltă cu mine.
Muntele Parâng îmi sufla în ceafă,
așa cum îmi va fi suflat, mai târziu, câte o femeie.
numai că toate câte mi se întâmplau atunci nu aveau în sine nici o datorie.
îmi amintesc cum a venit odată din zăvoi,
dinspre merii lui Scornea, un pui de căprioară,
până în spatele casei noastre, cea albă, lângă ciutură.
rătăcit sau definitiv pierdut, auzise un zgomot.
înfricoșat de singurătate, din ezitare în ezitare,
venise să vadă cum este acolo, la oameni...
eu tăiam niște surcele de foc.
s-a apropiat tremurând,
ceva din ochii aceia am mai întâlnit, mult mai târziu,
în ochii anumitor femei, în aceleași situații...
a mirosit lemnele căzute împrejurul butucului,
exact la tăietură,
și voia să miroasă inclusiv tăișul.
fără nici un fel de gest, pironiți de tainele copilăriei,
ne-am uitat unul la altul,
ca două întâmplări supuse unei comune realități.
ochii lui erau ca o minune,
dar nu a vrut să-i lase mângâierii mele.
dintr-o dată, a fugit la întâmplare, fără o direcție anume,
pesemne că se lămurise...



în urmă, am spus oamenilor mari
cum a venit puiul până lângă mine
și cât de repede a plecat, fără nici un motiv,
spre pădurile lui,
pustiite de pierderea, pe undeva, a mamei.



cei din sat mi-au reproșat prostia de a nu fi chemat câinii
și de a nu-i fi dat cu toporul în frunte.
și Gicu lu’ Lăzărică, și Vasâlică Băzăvan,
și Mărian al lu’ Ghiță.
toți îmi spuneau că ar fi trebuit să-l lovesc cu muchia
în stea, ori să-i fi dat la picioare cu parul,
care erau subțiri ca niște temeri despre mamă,
când mama abia de mai există pentru ca tu să simți
cum singurătatea a început să te consume.
și astăzi mă atinge o umbră de teamă
când mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi nimerit
să fiu matur atunci și împrejurul meu să fie oameni mari
ori câinii.



atunci când ești mic, tot ce este împrejur te face să crești,
să te întinzi pentru a-l stăpâni.
când ești mare, numai în propriul tău interior
vei putea să te înalți, lumea e acum înăuntru...