Stau mult cu mine însumi de un timp,
mă caut
și încerc să mă găsesc,
că nu m-aveam până acum...
-uitat, de când eram copil de anotimp-
în veșnic... căutări de drum.
Mă răspândesc
sunet-cuvinte, cum susurul curgând... de-un flaut.

Mă redescopăr
cum n-am fost vreodată,
ca peștele ce-l căutam sub lespedea de piatră
și-am bucuria să mă-nșirui
pe-un papirus,
-necenzurat de niciun virus-
și s-acopăr
din golurile ce-am... să nu mă nărui.

Ce interlocutor;
mă minunez pe zi ce trece
cum pot altul să fiu,
să mă transpir sudoare-n pergament,
să-ncerc un nou, la Nou și Vechiul Testament,
tulburător,
convins că fiecăruia-i dator să-ncerce
și n-am intenția să demonstrez că-s unicul și cel mai viu.

Mă-ncerc în pilde
adunate -dup-un crez de-al meu-
ce-s poate expirate,
căci pare-se nu am citit de-ajuns
să am răspuns...
Mă vizualizez un Prometeu,
să redescopăr Maupassant printre Mathilde...
măcar o parte, nu pe toate.

Și nici pretenții n-am
-că nu-mi servesc-
în fond doar mie-mi scriu
să mă incit,
cu sufletul ce-n trup am răstignit
și-acum îl regăsesc
fără tam-tam,
și pe tăcute... cum se bea un rachiu...

Și mă extaziez la faptul că nu-i prea târziu
și că mă spovedesc la mine însumi, cât mă știu
că-s încă viu... Reînviu!
17.02.2011