El îmi pare mai vânjos, nu-i deloc prietenos
Când se-naltă, când coboară
El tot speră si disperă, si tot urlă că se-omoară

Iar în sat de după gard, cu blăniță cafenie
Se arată pe înserate, ca un om de omenie.

Te trezește-n miez de noapte
Cu urlatul lui bizar
Parcă-i câine, parcă-i cioară,
Nu mai e nimic normal

Speriindu-se de el
Dă să fugă printr-o hudă
Dar simții un biet cațel
Cu blanița încă crudă

Se-mprieteni pe loc
Cu`oratania ghidușă
S-apucară dintr`un foc
Să culeagă lungi branduse