De plictiseală,
Am urcat în podul casei.
Am scos trecutul dintr-un cufăr,
L-am șters de praf,
Și l-am lăsat să se rostogolească pe podea.
Dar, vai, dintr-o dată, amintirile au luat-o razna,
Iar eu nu am mai știut după care să alerg.
Am prins vreo două, apoi restul le-am cules
din fiecare colțisor unde se rostogoliseră.
Le-am pus înapoi, atentă, în cufăr,
și am cotrobăit mai adânc.
După câteva minute de căutări,
Am găsit și prezentul.
Era înfășurat cu o foiță de staniol,
care , la început, puteam să jur că e argint.
Am rupt cu brutalitate ambalajul strălucitor
și am dat de mine.
Eram atât de tristă și de pierdută,
Încât mi-am dat seama că am nevoie de cineva
Care să-mi rupă și mie, cu aceeași brutalitate,
Foița de argint ce-mi reprezintă masca din societate.
În fine, m-am acoperit cu micile bucăți rămase de staniol,
Și m-am pus înapoi.
Nu am nevoie de mine în viața de zi cu zi,
Iar atunci când o să am,
știu unde să mă găsesc.
Am găsit și viitorul,
Ascuns în colțul din stânga a lăzii,
Doar că de el nu m-am atins.
Prefer să fie o surpriză.