Era pentru prima dată când arhanghelii nu păzeau Poarta Raiului.
Suflară în săbiile de foc să nu le mai ardă obrazul și plecaseră
De-a lungul gardului… Cineva încercase să-l sară
Și Domnul dăduse poruncă să se adune dovezi.

Nu că ar fi fost așa!... fiindcă Raiul nu avea un gard de nuiele.
Nu era nici - cum să spun? – înalt, era cum vedeai printre surcele.

Îmi amintesc că Adam uneori încă mai vorbea cu Stăpânul:
- Doamne, de ai putea să-mi dai de vreo două, trei sute de ani
până voi înțelege ce și cum este cu lumea asta și cu copiii…
Sau până ce voi învăța să îmi câștig pâinea din lacrima frunții!...
- De, Adame, zise Domnul, îți dau, că-ți știu inima iubitoare
și tu știi, când dau, dau cum se cuvine, împărătește, ca la zi mare!

Acum călcau apăsat prin mărăcini neumblați de la facerea lumii.
Tuna și fulgera sub talpa lor universul din adâncul genunii.
Se așteptau să afle, după poruncă, o încercare de spargere-a Raiului.
Nu se înșela Domnul! Cuvântu-i înghițise întâia literă a graiului.

După prima stea ce lucea în culori sinilii se iviră turme de miei…
Strigau înfricoșați fără stăpâni, fără câini și după sânii de lapte
Erau turmele lui Adam ce rătăciseră prin milenii de noapte…
Pe semne, Domnul credea că pot să-L atace tocmai ai Săi…

Atunci scoaseră arhanghelii din pietre scântei și făcură foc mare
Să ardă ciulinii și codri ce le dăduseră răni la picioare.
Iar mieilor le spuseră că Domnul plecase singur pe vale
De-L vor căuta, Îl vor cunoaște după crucea de lemn din spinare.