Îmi beau ceaiul de dimineață
și aburii nu mai îmi dau putere să încep ziua
așa cum o făceam atunci când se amestecau cu răsuflarea ta.
Felia de pâine e geloasă pe tine și se așează, de supărare, cu untul în jos.
E a noua dimineață de când ai plecat.
Doar lucrurile din jur mai știu să numere. Eu nu.
Pentru mine nu mai există timp, cum nu mai există nici durere, nici fericire.
Când erai aici eram cel mai bun contabil:
număram privirile pe care mi le aruncai,
firele de păr lasate pe pernă, dimineața.
Încercam să cântăresc tot, să ne cântărim pe noi.