Trăiesc într-o lume de nebuni,
pământul însuși are axa scrântită.
De când eram copil
mi-am dublat existența până când
am ajuns să mă cred mai bătrân ca mama.
Dar asta nu a fost nimic
pe lângă ce avea să mă învețe mai târziu școala.
Aici am întâlnit un profesor dezinteresat
care mi-a spus că cel mai bine pentru mine
ar fi să citesc Iliada, Odiseea, Eneida
și tot felul de fantezii dintr-ăstea;
m-a alimentat apoi cu Dostoievski, Urmuz și Cioran
spunându-mi astfel în ce delir va ajunge literatura.
Pe Socrate l-am întâlnit într-o zi pe la Universitate-
era deghizat într-o femeie care declama
dintr-o carte a unui filozof sau așa ceva.
Și apoi mi-a povestit că a părăsit satul natal
pentru că nu mai suporta viața fără a citi și a filozofa.
Primii oameni sănătoși la minte
i-am întâlnit abia la facultate
și pe loc ne-am jurat prietenie,
dar foarte curând mi-au mărturisit
că scriu poezie, că si ei bat câmpii
dar numai în intimitate și doar când ating un delirium tremens.
Așa că m-au rugat frumos
să n-am nimic împotrivă la chestia asta.
Cum or fi fost tipii ăia, atât de întregi
și atât de echilibrați, la greci, în renaștere,
sau cum or fi fost ăia din Neanderthal,
că eu numai de demenți am avut parte.
Și pentru a le destrăma sofistica
sau sofisticăreala minții lor de bolnavi mintal,
joc rolul schizoid de logician împuțit,
îi ajut să gândească normal, le exersez gândirea
dar logica nu vindecă pe nimeni,
sau nu a îndreptat pe nimeni până acum.
Silogistica mea rămâne tâmpită când întâlnesc oameni nebuni,
așa cum s-a întâmplat cu Luminița,
căreia se pare că și numele de botez îi fila,
căci, dintr-o conversație firească,
s-a ridicat strigind:
,,Trebuie să ajung acasă, s-a aprins becul ăla!”
A fugit de nu am mai văzut decât
praful în urma ei cum se înălța.
Pretutindeni m-au înconjurat
tot soiul de oameni ca ăștia,
Cristoși, iluzioniști, panglicari
și, de la un timp, treptat,
uzul rațiunii l-am găsit uzat,
că nu mai știu dacă eu, lumea
sau împreună și eu, și ea
suntem bolnavi la cap.