Doar dânșii au să râdă...



Cu fruntea-nflăcărată și mâna tremurândă,
In valuri înspumate, de patimă și dor,
Un vis de moarte strigă, cu voce răgușită,
In negrele unghere, prin care eu cobor.

Cu spada ridicată, să tai ființe hâde,
Pe scara faurită din aur și argint,
A căre-i trepte calcă ființe obosite
Ce îmi duc fericirea cu ele în mormânt.

Pe oasele-nvechite pășesc cu-nfrigurare;
A tainelor ascunse, contururi cenuși,
Se leagă precum ape, ce se revarsă-n mare
Precum ai ploii picuri în balțile zglobi.

Măcelul dintre vise și realitatea crudă
Așterne oseminte pe timpul călător.
Ființe fără suflet; nebunii au să râdă,
Când o să curme timpul, clepsidra tuturor.