L-am întâlnit undeva la munte,
într-o stațiune balneară,
era îmbrăcat elegant,
purta o magdalenă la piept,
privea și vorbea inflamat,
își mângâia fruntea
cu o creangă de brad,
nu m-am putut abține
să nu-l întreb dacă îi plac spinii,
m-a ignorat amuzat,
dar a continuat
să se mărturisească,
era într-o transă de dezabuzat.
Plecase recent din spital,
întristat că-n același salon
mai erau alți patru-cinci
Isuși Hristoși
care l-au pilduit
cum să se mântuiască.
Își ducea mâna prin păr
ca o fată, tânguindu-se
că a venit a doua oară,
că nu a uitat ce avea de făcut
și iar au râs de el,
de ce nu l-au băgat
la Napoleoni,
ei n-ar fi îndrăznit
să se dea pantocratori
și să-l umilească.
L-am atins cu degetul între coaste
și mi s-a părut
că se îngrășase.
În bunătatea sa renunța
să mai fie ce doar el
știa că fusese.
Nu-l mai încerca nici o remușcare,
nu regreta nimic.
Taică-so era protopop,
cunoștea Biserica,
tot ce s-ar fi zis despre el,
toate câte s-au visat
le aflase de la popii
care le-au călcat pragul,
auzise poveștile lor
de copil și până s-a maturizat…