Captiv pe linia dintre trecut și viitor
Nu știu ce să mai simt... Speranțe, sau doar dor...

Mă mișc nedetectabil, fără vreo inerție
Stilou fără cerneală pe-o foaie de hârtie

Cuvintele sunt mute și nu mai simt nimic
Sunt omul-invizibil, uscat și foarte mic

Mă alăptez cu vodkă, las muzica, doar ea
Pare să mai exprime, un pic, povestea mea

Mă-ndepărtez de mine, cum ieși dintr-o mașină
În creier nu mai este deloc serotonină.

În dimineața asta viața îmi pare lungă
Aș dărui toți anii cuiva ce n-o să plângă

La geamul meu sunt țurțuri ce astăzi se topesc
Și în topirea lor îi simt că mă privesc

Deasupra mea se pare că e un pic de cer
Dar astăzi chiar și cerul îmi pare temnicer

Astăzi nu simt nimic, numai un pic de frig
Sufletul meu amorțit mi s-a făcut covrig

Încerc să reînviu golitele sinapse
Deși le simt cum îmi atârnă, arse

Privesc pe geam, clipind fără motiv
Ca-ntr-o oglinda mare cu chipul depresiv.