coraline ținea foarte mult la partea ei de avere. din sertarul cu mirodenii scotea inimi frânte pe care le sorta după mărime (bun! aici pun inima asta mare, dincolo pe asta și pe asta...) în mici unghere purtătoare de conștiință. vai, cât chin, ce măiestrie, coraline!

un miriapod adormit între gene îi țesea mătase de broască în priviri. însă, ultima pereche de ciorapi remaiați din romanul vieții ei, m-a dat gata.
am simțit nevoia să leșin (categoric nu reușim tot timpul acest truc absolut necesar supraviețuirii)
mi-am ales, atunci, o inimă la întâmplare și mi-am propus s-o distrug pe coraline prin indiferență.
am sesizat că este imună la tot și la toate și, neavând încotro, am început din nou s-o iubesc.