Dacă e adevărat că timpul încetinește
cu cât se apropie mai mult de un eventual
sfârșit,
dovadă fiind agonia ce ne cuprinde pe toți
mai devreme sau mai târziu,
s-ar zice că ne-nghesuim, fără exceptie,
fără răzvrătire,
și fără interes pentru-nghesuirea aproapelui,
intr-un aproape-sfarșit lung și inevitabil, unde
din graba începutului nu rămâne decât
dorința de a fura la socoteală,
iar din mândria de cândva,
doar convingerea ca aproape nici nu contează
...și c-am trăit aproape o clipă.

Dacă e adevărat, cine poate spune,
sincer, c-a trăit, și mai ales,
cum ar putea-o dovedi,
când la inghesuiala nu e nimeni altceva decât
un oarecare ce aproape sfârșește?