Atunci, omul nu cunoștea psihologia pixului fidel,
Care spărgându-i-se coagulă pe deget un inel.
Era contagiat de-acum, nu și contagios
Și-și alungă neființa bând clocote din os.


Un dop industrial se-ndeasă-n acest om,
Ostracizat, nevinovat, alienat,disfuncțional.
Urlând decise că până și șopotul e-atom.
Bun, rău? Real sau ireal? Voit, accidental?


Trăia rădăcinile morții pe care-o imita,
Pentru că himera platonică e de nerefuzat.
Inversând iubirea, apendicele și cușca sa,
Surprinse oglinda oarbă, surâzând un oftat.


Dulapul său răbufni ca o prizonieră mângâiere.
Oricât era de animist, dulapul tot n-avea durere.
Fraterniza cu idei lugubro-pasivo-pământii
Și cu celule negre, pustii, naturalizând manii.


În interstițiul plictiselii se prefăcu în Știu:
,,Dacă pe aer se bazează viața, atunci doar el e viu?
Nu se poate! Aerul e nevoit să zboare pe ciocul unei păsări.’’

Din veioză, o psihoză îi adresă mustrări:
,,Puterea visului deviant, ghemuit, nocturn,
Nu trebuie neglijat, ci înțepat, valorificat.
Te distrug aglomerat, încrucișat din turn.
Turn , al torturii geniale, atașat de pat.
Fac clarificări, preludiu pentru reabilitare.
Paradoxal, pentru că El preludiu nu are.
Să fie El realitatea și nu psihoza oare?
Deși mă osândești prin constantă negare,
Mecanismul meu e bun, nu-ngăduie scăpare.
Nici defectă, nu te voi jigni cu un fatalism imaginar,
Legănându-mă frigidă, bătută-n cuie ilar, de-un par.
Demonic… sau nu! Eu îți decid viitorul!
Iată, deci, a mea apoteoză ce-ți înroșește solul!’’

Se chirci, sparse veioza de nevoia discutabilului,
Simbol magic, pentru expansiunea iluzionabilului.
Scăzu tiptil lumina care-si uită pierdută rolul,
Energizând psihoza pentru a umple golul…



Acum, omul vomită întrebător, pentru că nu se putea regăsi.
Ciocănel, lovitură, niciun reflex. El nu mai putea gândi.