Am plâns atâta suflet în nimicul ce mă ține,
până m-am făcut lacrimi.
Mi-a luat mult să înțeleg de ce între noi
nu durează decât tăcerea.

A crescut atâta lume, de atunci.
S-au născut și au murit iubiri, de care nu vom ști niciodată.
Resimțim ca o pierdere
mâna noastră
căci nu ne-am atins.

Dintr-un munte de gheață, m-ai topit
și însetat mi-ai băut apa.
Aici curge un om sfârșit
în colțul în care nu este nimeni.