Acceptarea de sine printre rânduri chicotește,
prin brațele durerii de ploaie se descotorosește.
Alături de cimitirul ambulant al vocilor fandosite
fire de pași greșiți, urmele de nisip s-au născut risipite.
Sacoșele de pelin pe balustradă jinduiesc,
bagajele cu lecțiile învățate păcătuiesc...
Se ascund balansoare mușcate de vânt
corpul e atins de astenicul pământ.
Cu placa întinzând momentele hedoniste,
călcând cu fierul liniile de tren îmbâcsite
uscând mucuri de țigară impregnate pe o piele de animal,
cabluri spânzurate pe stima de sine, mâncate de un canibal.
Copilărie pierdută printre anomalii străine,
zile pierdute printre păsări deocheate, haine.
Parchetul țipă-ntr-o splendoare,
a ratat încă o dată ideea de închisoare.
Rima râncedă stă s-apară,
un, doi, trei, asta n-o să doară.
Închide ochii, găsește-o venă,
asta-i clipa aceea eternă.
Pe veranda clipei de mâine,
plouă cu ceară fierbinte.
Liniște, pace,
aici între patru lemne toți sunt îmbrăcați la patru ace.