În orice dimineață, noi sunt toate.
Chiar și privirea. Nici nu știu de-s încă
Cel ce am fost, acela ce mănâncă
Din fruct oprit sau dă căznit din coate

S-ajungă el mai repede pe stâncă.
E brațul meu și vocea-mi care scoate
Un tril dogit, suit pe strâmbe cioate?
Sau cred că-s șoim scrutând o bezn-adâncă,

Deși îmi știu arípa-n gând rănită?
E pasul meu trasând un larg contur?
În tot mă văd, dar chipul meu ezită.

Mă recunosc și altul sunt, mai pur.
De ce-mi simt lesne trupul cum palpită,
Când nevăzut mi-l tot aștern în jur?


5 mai 2012