ei, femeie
niciodată nu ai știut de ce plouă ulciorul ca un cer cu smalțul găurit
sunt lacrimi din lut de gând
și nici n-ai înțeles că nu-i poți astupa toate găurile
că nu-i lupta lui cu inevitabilul
ci doar setea
setea nebună de rodul ce putea crește udând mereu și pamânt și cer
și de cireșe
cireșele copilăriei mele
candelă ce luminează de dincolo de timp
pentru cine mai vede
în bucurie și-n durere setea e la fel
dar când neostoită trece subit
apa coclește
și roade
și seacă
și ce rost mai are ulciorul?
i-a ieșit setea prin găuri
și apa
apa s-a dus pe valul sâmbetei
în jur deșertul
și cireșii uscați
și cine dracu mai crede în cireși înfloriți?