Hei, călătorule, cum pot s-ajung
În casa de jos a celor ce plâng?
În ce munți albaștri se-ascunde uitarea
Iubirii femeii ce-mi tulbură zarea?

Hei, călătorule, copil de pripas,
De unde atâta durere-n obraz?
Când, iată, îți râde-n fereastră doar ea,
Iubita cu păr și cu ochi de cafea!

Hei, călătorule, suflet de aur,
Hai, du-mă degrabă la meșterul-faur
Să-mi facă inelul, așa cum îți spun,
Femeii iubite, în deget să-i pun!