E liniște în praful de pe geamuri,
Așa cum într-o casă nu-i om sau dor,
E liniște și-n lumea dintre ramuri,
Așa cum înr-un cuib nu-s aripi sau zbor.



Așa cum printre rânduri sau cuvinte
Nu-i glas, nu-i râset, nu-i vorbă de spus,
Așa cum în biserici, cele sfinte
Sunt mult de-asupra noastră, mult mai sus,



E liniștea din urmele de lacrimi,
Ce-mi ofilesc obrajii încă tineri,
E cea din pași pierduți pe drumuri,

Aceeași, care-n țevile de tunuri
A amuțit. E liniștea de vineri.
E liniștea din urmă, fără patimi.