Tăcerea-i sta în patimi, amărândă,
Ducea-n spinare liniștea, egoul,
Și muntele-n "a fi" îi da ecoul
Iar Zgomotul stătea duios la pândă.

Și aștepta ca-n basmul lin eroul
Cu talpa ei pe roua nea călcândă;
N-a dus la piață zorii, să îi vândă
Și între alb și negru sta maroul.

Pierdu și orice pierdere de sine
Când veșnicia ți se urcă-n pat
Și-și aminti acum de unde vine:

Sosea din malul morții, cel ciudat,
Din zări, spre a mă vindeca pe mine,
Căci sufletul cu ură mi-e udat.