de la un balcon încălecat de generații pe ducă arunci viitorul tocat mărunt, ars, stins, pentru că știi să mergi înapoi de două ori mai bine ca ´racul.

toate asta îmi amintesc de cum eram

părinți de o fericire medie, casa prea puțin a noastră, livada tăiată în două sau femeia care născuse drumul prin cezariană. și soarele. pus undeva la îndemână până înspre marginea jocului, apoi închis. dacă știai să îl momești de sub salcâmi.

nu trebuie să fii melancolic
unii oameni vorbesc bătrân de la naștere

să cunoști regula după care crește iarba, mâna care mestecă hlizitul copilăriei, este cea mai perfectă înțelegere
a dezastrului.