Pe foaia albă, norii dau târcoale
când ceața deasă parcă se adună
în noaptea minții mele, dimpreună
cu tot parfumul celor mai fatale

zeițe pământene, de-or să pună
la punct orarul clipelor astrale,
ce-au fost și munte când eram la poale
și sub nivelul mării, în furtună.

Mi-e inima o creangă prea bătrână
să mai suporte cât aș vrea să scriu,
iar ce gândesc ajunge greu la mână

și nu mă-ntreb, cât încă mai sunt viu,
din toate câte am ce-o să-mi rămână,
dar ce mă fac cu toate câte știu?!