Mă reazem simplu de un pom tomnatic
Să-i simt iubirea ploilor trăite
În miezul alb, de lemn printre răchite,
Atât de-nmiresmat și singuratic.

Cercuri de vreme mă ating cu frică
Din seva crudă și strălucitoare,
Să mă cuprindă într-o-mbrățișare
Din care veșnicia se ridică.

Îmi ară cerul inimii, mă-mpinge,
Lăsându-se spre mine viu și tandru,
De parcă-n frunze e un policandru
Din care cade floarea și mă ninge.

Aș vrea să dorm sub coaja albăstruie
Somnul adânc al timpului apus
Cu care infinitul m-a sedus
Și-acum mă poartă pe o cărăruie.

Florina Ladislau