Mi-ai arătat Carul Mare,
Părea atât de aproape și cerul atât de jos,
Ori poate noi urcasem o treaptă.
De unde?
Miroseam a păcat, tu-mi spuneai că-s frumoasă.
Te-am întrebat, privind către stele:
Atunci, cândva, ne vom recunoaște?

A doua zi, ca la o ultimă cină,
Te sorbeam din ochi
Cum erai mai frumos decât păcatul;
Eu – mai mult Marie decât Martă.
Ai râs.
Și râsul tâu scrijelea nume pe inimă
Precum cuțitele pe copaci.
Și tăcerea noastră vorbea despre timp,
Despre cât de puțin timp ne rămâne pentru fericire...