Septembrie. Îmi biciuiește vântul
Obrazul drept; pe stângul îl sărută
Lumina unui soare ca o ciută
Lovită-n piept ce-și caută mormântul.

Mi-e umbra tot mai lungă și mai slută;
O las prin parcuri și cu ea pământul
Își coase la crepuscule veșmântul
Din frunze rui de toamnă ne’ncepută.

Sunt dimineți cu vise translucide,
Cu amintiri de sacre tragedii
Din care-nveți ce simplu se ucide
Când se conjugă verbul a iubi;
Sunt dimineți când uiți că-i doar o zi de
Septembrie și struguri mor în vii.