Nu fericirea o vânezi
Prin valea zilei ca o noapte
Nici dragostea cu frunze verzi
Ce știi că nici nu se mai poate

Nu-ți place roditorul gol
Al inimii urzind speranță
Când nimicirea-ți dă ocol
Și cum să nu mai fii te-nvață

Și totuși cu destul îndemn
Pornești prin dimineața sură
Să-ți arzi aripile de lemn
Cu altă și cu altă-arsură

Înalt cât muntele surpat
Norocul pedepsit să fie
Mereu la el la celălalt
Dar lipsă-ntodeuna ție

Pe boltă frunzele apun
Cu toamna-n pieptul lor de ceară
Nici bunul cel mai bun nu-i bun
Când nu mai e decât pe-afară.