Într-o zi o mașinărie ciudată cu clinchete de spaimă electrică
ne-a zis să intrăm, să intrăm îmbrânciți de-un dor nesupus
prefăcuți în oameni mirați ce-și caută iubirea perfectă.
O mașinărie cu brațe necuprinse de gând, fără spațiu.
Pe pereți metalul verde lucios semăna leit cu lumina pe struguri
cu pâine toamna, când ochii bunicii plângeau amintirile tinere,
cablurile, excrescențe ciudate ale stelelor când am stat toată noaptea pe plajă.
Eram tineri și nu credeam că vreo mașinărie din lume ar putea
să ne definească amintirile în termeni atât de preciși.
Odată urcați, mergeam, unduit, zgomotos, flow-uri umane în abis.
Scopul era defilarea sufletului, valurile trupurilor noastre agățate,
să frângă liniștea metalică, din mers în mers să ne oprim fericiți.

Aici te-am găsit, citeai o carte indecisă, haine verzi, mă priveai
știai că mă așez, știai că ai un nume frumos, boltă timpurie de struguri
încolțită deasupra orașului, aveam senzația aia ciudată
de încleștare în patima stranie a pașilor tăi de ieri.
Lângă tine, metal verde lucios, ochii bunicii mele trecuți prin moarte de om
se prefăceau în dragoste.
Spaimă încremenită în zgomot, spartă minuscul în quarcii dimineții,
vocea ta țesea timpul în jurul mișcării. Năluci stârnite, închise în lumea lor,
trup gol, țigările stinse, masă curată, vin, after-shave, ambalaje de plastic.
Eram tineri și nu credeam că vreo mașinărie ciudată a oamenilor
ne-ar putea face vreodată să fim împreună,
Să-mbătrânim pe-aceleași locuri, trupuri încremenite în mișcare,
să privim meteoriți metalici, lumina pe struguri cu pâine și să-ți văd
Peste hainele tale verzi, moartea.