Ieri am scris despre oase,
oasele albe, oasele vântului de nord
pe care crește carnea zăpezii
și renii aduc sănii cu vise.

Azi am scris despre mirarea din ochi
când se aprind brazii-n scântei
și-n lumea lor nu-i păcat să mori
pentru o mică bucurie.

Apoi urcă liniștea-n cer,
coboară caldul în cochilia cu bunătăți
de după nopțile de adorație
cu melodioase cânturi ale nașterii,

dar asta-i numai începutul.

Mai departe voi scrie despre fiecare
din întrebările ce mi se pun
cu ochii țintă la minunile
pe care copiii le așteaptă.

În final în aerul în care plutesc
ca-ntr-o poveste fără sfârșit,
voi adormi în ochii acelorași copii
răpus de mulțumirea ce-n mine
își află răspuns.