Uneori diminețile se ascund,
te trezești cu noaptea ghemuită în tine,
într-o firidă de gând se stinge ultima celulă de lumină
și rămâi nemișcat,
cu trupul greu de întuneric așezat peste toate trăirile,
apoi îți amintești de oamenii risipiți pe împletitura de străzi a sufletului,
de mugurii vieții încolțind în privirile lor și îți spui:
- poate nu e totul pierdut,
poate de undeva din nodul ăsta de inimi va ieși un pui de lumină
și cerul își va întoarce din nou diminețile cu fața spre noi;
ne vom plivi atunci sufletele și vom înflori,
oameni grădini, oameni copaci, oameni fluturi,
vremelnici zburători în înaltul luminii...