Întoarcerea în lut, pe drum deschis de sfinți
ce-au pus rugile-n cruci să ne chemăm părinți
e nașterea dintâi în lumea fără grai
în care înger ești, în care, tată, stai.

Cu mâini prea trudite, dus o vreme, poate,
ești ca o lumină în spic, și de toate
câte-ai știut să-mi lași prin faptă și cuvânt
le-am făcut iubire de glie, de pământ.

În iarna prea aspră, coborâtă-n tine,
îți alergam prin gând, pe câmp și coline
ce-ți zăream în ochii plini de dor de cerul
din care fulgii mari te-nsoțeau cu lerul.

Când prea străine căi mă sorb într-un neant
și mă agăț de-un ciot fără niciun liant,
istorii vechi și munți spre tine mă poartă
și-mi este-atât de dor să desenăm o hartă.