Câți dintre noi au soarele în casă,
Ce cu surâsul, sufletul ni-l umple,
Să-l vezi mâncând și trăncănind la masă,
Simți cu mândrie sângele în tâmple.

Câți simt aceasta, plecați, îndepărtați de casă,
La masa plină și bogată,
Încearcă să mănânce, privind tăcuți la masă,
Simțind în depărtare, copilul ce așteaptă.

Și-atunci renunți să mai mănânci, nu mai ai vlagă,
Te-așezi pe pat cu mâinile pe frunte,
Și vezi în lacrimi, căsuța ta cea dragă,
Ce-o ocroteste părintește, doar un munte.

Te-mbărbătezi, că ce faci tu are un sens,
Cu anii ce-i plătești el crește,
Căci sacrificiul tău e dureros, imens,
Pentr-un copil, părintele plătește.

Și-atunci, un zâmbet pe buzele-ți sărate
Îți scapă și-un oftat de ușurare,
Auzi ecoul muntelui, ce-ți spune-n șoapte,
Să te întorci, că și pe el îl doare.