mai întâi
te-ai apucat de albastru
te incomoda uriaș în adâncul ochiului
drept pentru care
ai găsit ca fiind esențial să-l ștergi apăsat cu mâna stângă
care nu mai simte nimic
nici măcar maturitatea
rămasă în piele
ca o mușcătură feroce

și cum greșelile nu se lasă strivite sub nicio ploaie întunecoasă
sub niciun piept hohotit
umbra nu cioplește în privire ușile
într-o dimineață
ai descoperit că trupul tău se împuținează
de toate minutele chipului meu
iar la marginea noastră bună
o lepră a reflectării ștergea suprafața oglinzii
până la orbire

(mai ții minte?)

cine se simte mai vinovat decât tine
după ce a ridicat piatra să-și fugărească muntele
să oblige singurătatea unui om
de a-și oferi a treia zi
în foamea piroanelor