Când noaptea albă se deschide
Și apele curg către cer
Pe câmpuri goale, fără urmă
Zbura un călăreț stingher.

Lumina lunii îl veghea
Pe drumul către fericire,
Și-n inimă o sabie-avea
Căci ziua nu-i dădea de știre.

El crede-n vise și-n destin
Căci cugetul îi e curat
Dar sângele îi este vin
Căci viața parcă l-a uitat.

Pe drumul său fără sfârșit
Ar vrea să vadă câte-o cruce
Căci sufletul îi e pândit
De o povară ce-l ajunge.

La un popas, între păduri,
El vede parcă două fețe.
Sunt zânele cele cu nuri?
Sau călători fără povețe?