lasă-mi o palmă dacă pleci,
s-o pun sub tâmplă când adorm,
să-ți simt amprentele vibrând,
în somn

te-aud,
prin fire aspre de nisip,
atunci când taci, strigând în gând,
atunci când îmi cobori pe chip
cu toate ploile ce-ți știu
mirosul umbrei,
firul viu
care te ține suspendat
în lumea ta,
în visul meu

pământ pe care calc mereu,
uscat,
rodind doar spinii urmei mele,
cu flori de fier din loc în loc
și ochi căzuți la rădăcini,
adăpostindu-se cu greu
de colții fiarei , de noroc,
de nenoroc, de false vini,
de vechi păcate
arse-n foc
în raiul tot întors pe dos,
cât să mă-ntreb ce e frumos
la el…
grădinile ce nu-s ?
sau iluzoriul Cel de Sus,
cu-n pas mai sus ca Cel de Jos…

nu știu să-ți cânt,
n-am glasul dulce ca un vânt
rătăcitor prin munții tăi,
străine…
mă am pe mine ,
nu mai mult,
și am un nume dat demult,
mi-l amintesc când te ascult
tăcându-l,
surd și orb și mut…