bătrânii satului trași în țeapă
mă urmăresc să mi-amintească datina
„în izvoare intră doar cei cu ochi blânzi de libelulă”
pășesc pe limba imensă a muntelui
îi admir obrajii nebărbieriți
și nestematele din ureche
ce fericire să vezi lumea cu rădăcinile însângerate!
să-ți răspundă singurătatea c-un chiot

soarele se ascunde după vârfuri ca un copil speriat de abandon
îi simt tremurul și-i împumut frica
muștele îmi mângâie degetele cu care sugrum izvorul
ciupercile oftează în palme
totul este prea sălbatic pentru oamenii pietrelor
și totuși iată-mă
pornesc la vânătoare de mituri
smulg povești din scorburi și îmbrățișez linia orizontului

par fluture pașnic
doar muntele cu o sprânceană ridicată
mă privește
și încuie porțile.