Pe un colț de prispă veche, din lut galben, nisipos,
Șade ursoaica bătrână, lângă ea și ursul, moș.
De trei ore, în tăcere, oftează îngândurați,
Triști, gârbovi, făr' de putere și de doruri sfâșiați.
.
Patru feciori au bătrânii, arătoși ca niște munți!
I-au crescut trudind din greu de-au ajuns tineri cărunți.
Ei și ce? Puteau să rabde zile-ntregi fără bucate,
Doar să aibe copilașii ca și cei avuți, de toate!
.
Purtau haine ponosite, cu petece tot uzate,
Căpătate de la rude, după ani și ani purtate;
Se-nveleau în ierni geroase cu trei pături zdrențuite,
Iar puii sub cojocele căptușite și-mblănite.
.
Doamne, seara la culcare, ce frumos se cuibăreau,
Ascultând povestioare chicoteau, se îmboldeau,
Ori respirau sacadat de la întâmplări bizare,
Și apoi țipau în cor stârnind larmă. Ce rumoare!
.
Lacrimile curg șiroaie pe obrajii lor bătrâni,
Îi mai vizitează vântul și de prin vecini doi câini,
Care sar poarta ușor, prăvălită într-o rână,
Și-i alină cum știu ei, lingându-le câte-o mână.
.
Pe copii nu-i văd cu anii, parcă a trecut un veac
De când n-au venit acasă, în cătunul mic, sărac;
Unde doi părinți chirciți, cu palme bătătorite,
Îi așteaptă-n colț de prispă pe un soare crud, fierbinte...
.
Vin zvonuri, sunt ocupați, au funcții, răspunderi mari,
Dar de ce lumea-i numește "cărpănoși de demnitari"?
Nu le mai place țărâna, pulbere înecăcioasă,
Au șoferi și gărzi de corp...vilelor le spun "acasă".
...........................................................................
Te rog Doamne-ngenuncheată, te rog mult, ca să nu-i lași,
Pe copiii crescuți greu să ajungă niște lași,
Și să-și uite-n colț de prispă pe părinții lor bătrâni,
Care mai sunt vizitați doar de vânt și de doi câini...
Căci nimic nu-și mai doresc din nedreapta lume mare,
Decât să-i primească-n prag c-o ultimă-mbrățișare.