Aș putea iubi
pasul tău efemer
ieșind în crepuscul
din cimitirul de stejari,
sfărâmând sub pași roci violacee
și purtând în brațe cale negre
cu parfum de crin,
de-ai tresări agnostic
din polii axei tale.

Aș putea rămâne o noapte feudă
între două sfere de onix
în combustie,
ca un vid încrucișat
în infinit care
să-mi răstoarne sorii,
să-mi supună credința,
să-mi sfredelească sursa,
și să te așez peste muntele Athos
învelit în pelerină neagră,
să-ți ofer ofrandă
obrazul meu întins,
zilele mele bune
și bărbații pe care i-am iubit până la tine
și să mă rog ție invers
până la comoțiunea profanilor tăi,

totul doar ca să mă-nveți
să-mi port sângele-nchegat
și să-mi rămâi magistru prin lume,

ca un arhitect
al fericirii epileptice.